CRĂCIUNUL inainte şi după Hristos - două sărbători îngemănate
«De Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos...»
Oamenii contemporani grăbiţi ignoră misterul care învăluie cele două sărbători
îngemănate la 25 decembrie, în solstiţiul de iarnă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi întro
lumină:
- sărbătoarea gazdă a lumii vechi - ziua Moşului Crăciun /naşterea Soarelui nebiruit
Mithra
- sărbătoarea găzduită – ziua Naşterii Pruncului Sfânt al lumii creştine.
Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în 354 e.n.[1] Cum în biblie
nu exista o dată corespunzătoare naşterii lui Iisus Cristos iar Cultul soarelui – considerat
păgân, era adânc înrădăcinat în conştiinţa maselor, Papa Liberius a decis ca la 25 decembrie,
adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, să suprapună marea sărbătoare a creştinătăţii -
Naşterea lui Iisus Christos.
1. Semnificaţia sărbătorii arhaice şi posibilele origini ale cuvântului Crăciun.
1.1. Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea
folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe,
Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică - au precedat cu
multe secole fondarea Romei[2]. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci
pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.
Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul
căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun,
lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i
legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un
vinaţ bun».
Nu există nici o legătură între Moş Crăciun multimilenar al tradiţiei şi Santa Claus,
imaginea gazetărească[3] sau cea de marketing lansată în anii ‘30 de compania Coca-Cola[4].,
moşul în tunică purpurie cu guler alb, simbolizând licoarea roşie cu spumă albă de larg
succes.
1.2. Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creştine. După vechile
calendare, creştinii au sărbătorit mai mult de un mileniu Anul Nou în ziua de Crăciun: la
Roma în Cancelaria papală era folosit şi în secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae
Romanae, în Germania până în secolul al XVI-lea, în Anglia din secolul al VII-lea până în
secolul al XIII-lea, în Franţa numai în 1564 s-a hotărât începerea Anului Nou la 1 ianuarie, în
Rusia schimbarea s-a făcut sub Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al
XIX-lea.[5] La românii din Banat şi Transilvania, şi în prezent ziua de 1 ianuarie se numeşte
Crăciunul Mic, nu Anul Nou.
1.3. Din ţinuturile acoperite de păduri şi nea, împânzite de sihăstrii, coborau an de an în
satele din văi asceţi bătrâni în cojoace miţoase, cu desagii plini de crengi sfinte de vîsc,
considerat panaceu, leac pentru toate bolile oamenilor (de inimă, de oase, epilepsie, astm,
otrăvire, tumori, sterilitate) şi chiar pentru animale (contra viermilor în nas la miei şi mai ales
a scorbutului, fiind bogat în vitamina C, ca vitele să nu-şi piardă dinţii şi să fie nevoiţi să le
taie).
Vîscul conţine viscotoxină, viscoli, amine, aminoacizi, vitamina C şi E etc.[6]
Vîscul, planta miraculoasă veşnic verde, a cărui rădăcină nu atinge pământul, era atârnat
sus la grindă, ca talisman care apără sănătatea şi casa. Când se usucă, vîscul devine ca aurul,
de unde şi numele cărţii lui G.J. Frazer Creanga de aur . Poate cu aceste crengi verzi cu
bobiţe albe colindătorii binecuvântau creştetul oamenilor de Anul Nou în obiceiul sorcovei.
Astfel, una din originile cuvântului Crăciun ar putea fi sărbătoarea « crăcilor de aur »
sacre, iar Moşul cu crăci să fi primit de la săteni numele de Moş Crăciun, cum presupune
cercetătorul Gabriel Gheorghe în studiul citat.
1.4. Crăciunul măsoară totodată rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, atingând
perioada unui cult solar autohton (focul fiind simbolul soarelui, al luminii divine). Strămoşii
românilor, consideraţi de Marija Gimbutas[7] (cercetătoare la U.C.L.A. – USA) drept cea
mai veche civilizaţie europeană, Old European Civilisation -6.500-3.500 î.Hr., erau un
popor stabil, care îşi construia aşezări şi trăia din agro-păstorit (când restul Europei zăcea
pentru încă trei milenii sub gheţurile glaciaţiei Riss-Wurm), ştiind să preţuiască soarele şi
neavând nevoie să împrumute un cult solar din alte părţi ale lumii.
Prin urmare, în Europa solarismul este mai vechi decât cultul, presupus oriental, al lui
Mithra, cum observă Petru Caraman[8]. El aduce ca probe datini răspândite la aproape toate
popoarele Europei (români, germani, sârbo-croaţi, bulgari, greci etc.): rostogolirea roţilor de
foc din crăci aprinse pe costişă, colacii de Crăciun care imita forma soarelui, arderea
butucului în noaptea de Crăciun (la sârbi : badnjak, badnje veče).
La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau
aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le
facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata
de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”[9]
Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul
„Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The
Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de
important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii
în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.” [10]
Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe
cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele
trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele
cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/
bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”[11].
In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în
noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej[12]
Julia Maria Cristea relevă datini similare. În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la
sate, este cea a „buturugii de lemn”, care este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea
fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp,
pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş se face doar o prăjitură specială cu aspect de
buturugă, numită “buche de noel”.În Scandinavia şi în nordul Germaniei se aprinde, prin
tradiţie, unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun.
În Grecia o tradiţie veche, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de
Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. Timp de 12 nopţi (24
decembrie – 6 ianuarie) este ţinut aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi,
numiţi Kalikanzari, care în acest interval de timp devin foarte activi.
In Italia timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Bobotează) în cămin trebuie să ardă
un trunchi de frasin, simbolizând pomul de Crăciun.[13]
Sorin Paliga observă că paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene
ceppo, care înseamnă atât „Crăciun”, cât şi „butuc, buturugă”, deci sărbătoarea Crăciunului
este de fapt sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.[14]
Aceeaşi moştenire spirituală precreştină e atestată de Joan Sabin şi la britanici: cazanele
cu catran arzând purtate pe creştet de englezi la Allandale în Northumberland, cu care e aprins
un rug uriaş în noaptea dintre ani, sau mingile de foc făcute din sârma împletită, umplută cu
aşchii şi rumeguş muiate în parafină (swinging fireballs), aprinse la miezul nopţii şi rotite
deasupra capului de scoţieni în Stonehaven[15].
Iată alte ilustrări de la români: «In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se
pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa
buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»;
«La Crăciun cerul este deschis»[16]. O altă credinţã[17] spune cã anul care începe va fi
luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la
ziuã.
1.5. Românii din Bucovina cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an toţi
oamenii să audă numele cel sfânt al Domnului şi să lase răutaţile. Când colindele nu vor mai
răsuna pe pământ, lumea va încăpea pe mîna diavolilor[18].
Se cuvine o menţiune aparte despre datina umblatului în colindeţe în Transilvania:
colindătorii, numiţi piţărăi, îşi pregătesc nişte ciomege din crăci de alun, «pe care le despoaie
de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe»,
apoi se adună în seara de Ajun, fac un foc, joacă hore, cântă şi spun poveşti până la miezul
nopţii, când încep să colinde pe la gazde:”Bunã sara lui ajun,/ Da-i mai bunã a lui Crãciun./
Dã-mi şi mie un pizărău,/ Cã-s pruncul lui Dumnezeu.” Stăpânul casei băga în traista fiecărui
copil câte un pizărău, adică un colăcel făcut din făină de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci şi
bani din metal, iar copiii se înghesuiau să le adune. «Când intră în casă răscolesc focul din
vatră cu colindèţele lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte focul până la ziuă (...)
Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentu darurile primite cu aceste cuvinte: Noi ieşim şi
Dumnezeu intră. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului în colindeţe si
fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în
colindeţe şi Domnul Hristos.»[19].
Tudor Pamfile menţionează acelaşi obicei şi în nordul Olteniei: “ se alege un vătav, care se
chiamă vătrai, fiindcă el intră întâiu în casa omului şi bodicăie cu colinda în foc… Când piţărăii
au venit la casa omului, omul îi bagă in curte pe toţi şi scoate o coţovaică, - coajă de dovleac, -
cu seminţe de cânepă, in, porumb, grâu, seminţe de dovleac şi i le dă vătraiului. Vătraiul ia cu
mâna, aruncă în toate părţile, pe casă, pimniţi şi zice :Să crească,/ Să înmulţească,/ La mulţi ani
ca sa înflorească !/ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă, / La anul şi la mulţi ani! Atunci
omul iese cu desagii şi le dă la toţi pe rând piţărăi. Piţărăi se dă : covrigi, simigi, boabe fierte,
pere, mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele.”[20]
Colindeţele - aceste toiege din beţe, nuiele sau crăci cu ornamente pirogravate, folosite
pentru ritualul scormonitului în focul de Crăciun puteau de asemenea să contribuie la
denumirea Crăciunului.
Romulus Vulcănescu aminteşte şi bâtele magico-rituale cu cap de cal care simbolizau
razele soarelui în dansul căluşarilor. El menţionează cultul cailor solari în Europa de vest
sub formă de Pferd-Ritters la germani, cheval jupon la francezi şi hobby horse la englezi,[21]
precum şi dansul căiuţilor în solstiţiul de iarnă în România. Dansul căluşarilor a fost pus în
legătură şi cu dansul antic al collisaliilor. In Oltenia se juca un «căluş de iarnă» la malul
Dunării pe gheaţă. In dansul lor ritual, bărbaţii purtau toiege- mascoide din lemn cu capete de
cai albi - cai solari, cu care alungau duhurile rele din pământ şi din văzduh.
1.6. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă este anterioară erei
creştine, aşa cum demonstrează cercetătorul Romulus Vulcănescu în studiul Mitologie
română[22]: «In paleo-folclorul român bradul ca arbore cosmic e consemnat într-o descriere
impresionantă: Sus în vârful muntelui / creşte bradu’ brazilor,/ de mare şi înfoiat / tot ceru’ l-a
îmbrădat, / soarele în cetini,/ luna între ramuri / mii şi mii de stele, / între rămurele. (...)
Bradul a fost şi este prezent în ceremonii şi rituri proprii vieţii săteanului român ».
Bradul este arbore de naştere, de înfrăţire simbolică între noul născut şi un brăduţ; este
arbore de nuntă (stâlpul de nuntă pe care se leagă năframa, busuiocul şi plosca de vin care se
înmânează miresei); arbore de judecată (bradul de jurământ şi bradul justiţiar); arbore
funerar care ajută sufletul în marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră, arbore de
pomană de care atârnă colaci şi mere; arbore de bun augur în colinde şi coloana cerului,
axis mundi, având coroana în ceruri şi rădăcinile în pământ. Creatorul lumii a izbit cu toiagul
în apele primordiale şi ele s-au deschis în locul acela şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent,
picurând stropi de apă luminoasă (idem, p.484).
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad
sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult
înaintea creştinismului. La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna
casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în
perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau
întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii. Acelaşi rol îl are
în Germania şi Austria tradiţia „Coroanei de Advent”, făcută din crengi de brad, cu
lumânări care se aprind pe rând în decembrie, până în seara de ajun[23]
1.7. Cultul soarelui a fost asimilat în sărbătoarea creştină a Crăciunului.
Grecii, egiptenii, sirienii serbau pe 25 decembrie naşterea Soarelui. In Egipt, fiul lui
Isis, împărăteasa cerurilor, se naşte chiar în preajma solstiţiului de iarnă. Yule este numele
caldeean pentru copil sau prunc. Însuşi numele popular al sărbătorii Crăciunului la
britanici – Yule-day, îi dovedeşte originea păgână. Strămoşii anglo-saxonilor numeau data
de 25 decembrie Yule-day sau Ziua-Pruncului, iar noaptea din ajun Noaptea-Mamei, cu
mult înainte de a ajunge în contact cu creştinismul.[24]
În Imperiul Roman în anul 274 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus a ridicat la
Roma un templu dedicat lui Sol Invictus - Zeul Soare nebiruit, apărător al imperiului, şi a
decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat: dies natales Solis invicti.
Pentru cinstirea soarelui învingător se aprindeau focuri enorme,ca reprezentări
pământene ale zeului celest. Noul născut era personificat la egipteni ca un prunc, care era
arătat mulţimii la miezul nopţii, ca prilej de bucurie: «Fecioara a născut, lumina creşte!»[25].
Sărbătoarea solstiţiului de iarnă, denumită în spaţiul germanic Julfest, (la englezi Yule)
era ţinută în toate ţările Europei de nord, în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor
prin petreceri şi ospeţe cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti etc[26].
1.8. Prin naşterea lui Mithra: “lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte
forţele întunericului”[27]. Mithra era cunoscut drept Domn al Adevărului şi al Luminii
Cereşti.. Ecouri ale mithraismului se găsesc în unele colinde româneşti, unde Iisus îmbracă
toate atributele lui Mithra (venerat atât în Dacia, unde s-au găsit 280 monumente, cât şi în
Moesia Inferior – 90 monumente): „şi pe faţa fiului/ scrisă-i raza soarelui”.[28] Ecouri apar şi
în onomastica românilor: Mitra, Mitrea, Mitru, Mitre, Mitran, Mitrică, Mitrancă, Mitrofan,
Mitroi, Mitruş, Mitrelea, Mitrescu, Mitrican, Mitrici, Mitrin, Mitriev, Mitrovici, Mitruţoiu
(chiar tatăl meu se numea Mitruţă)[29].
1.9. În studiul Geneza creştinismului popular al românilor, Nelu Zugravu afirmă că
„Nemurirea şi postexistenţa propovăduite de Zalmoxe ar fi putut anticipa şi pregăti
creştinismul” [30]. Dobândirea nemuririi însemna şi un cod de legi morale: pietate,
abstinenţă, puritate, curaj. Geto-dacii foloseau incineraţia, ca sufletul să supravieţuiască
purificat în cer, lângă Cel Preaînalt, părintele luminilor, eliberat de învelişul trupului corupt.
2. Împrejurările în care a fost instituită Sărbătoarea Naşterii Domnului
Troparul zilei specifică sensul acestei sărbători a Natalităţii (Nascere Domini): Naşterea
Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru... Biserica a încercat să-şi apropie sărbătoarea Crăciunului
cu rădăcini milenare, «necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină»,[31]
dedicând-o Naşterii Mântuitorului, numit Soarele Dreptăţii.
2.1. Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este următorul: Cristi autem generatio sic
erat (Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost). Cuvântul grec genesis (naştere) a fost tradus in
latină, în Vulgata, cu generatio, - onis (generare, naştere din părinţi) sinonim cu “natalis”.
După Ovid Densuşianu, Al. Graur şi Al.Rosetti, apelativul Crăciun derivă din latinescul
creatio. Dar limba Bisericii nu a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare,
de “faire naitre du neant”. Prin urmare este un nonsens să legi etimologic numele Crăciun de
termenul creatio,-onis, fiindcă termenul “creare” nu are sensul de “naştere”. Iisus Hristos S-a
născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl, şi “la plinirea vremii” s-a născut cu trupul,
fără de păcat, din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, aşa cum se afirmă în Crez: “născut, nu
făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.[32]
2.2. Din latinul natalis avem însă în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi
are natul, adică fiecare cu obârşia lui, cu generaţia ( generatio-onis) neamului său. Cuvântul
nat ( natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene.[33]
2.3. Al. Graur mai derivă Crăciun şi din latinul calatio, care însemna “chemare”, şi
anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de
kalendae, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, cărindar). Dar
Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare[34].
2.4. In textele bisericeşti româneşti numele Crăciun a fost eludat secole întregi (XVI,
XVII, XVIII), datorită încărcăturii păgâne a sărbătorii, care asocia la Naşterea Domnului un
alai de personaje de neînţeles cu măşti de Moşi, Cioban, Mut, Plugari, Ţigan, Căiuţi,
Capră/Ţurcă, Urs. De exemplu în Cazania de la Govora - 1642 şi în Cazania lui Varlaam -
1643, numele sărbătorii Crăciunului a fost înlocuit cu “Sărbătoarea Născutului”. În schimb în
texte laice apare şi ca nume al sărbătorii: mitropolitul Sucevei, Ghedeon, şi mai mulţi boieri
mulţumesc în scris craiului Gh. Racoţi pentru un ajutor în bani, “ pe care se îndatoreau a-i
răspunde până în ziua Crăciunului”[35]. Gheorghe Mihăilă îl găseste atestat în sec. al XII-lea:
crăciun (1198)[36]
2.5. Datinile străvechi ale Crăciunului asociate la sărbătoarea împărătească a Naşterii
Mântuitorului au persistat de-a lungul secolelor până în zilele noastre în ciuda interdicţiilor.
Actul de martiraj al Sfântului Cračun, judeţul Constanţa) menţionează practicarea acestei
sărbători de enoriaşi din toate categoriile sociale în secolul al IV-lea,« în ziua calendelor lui
ianuarie...îmbrăcaţi în piei de capră... urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini»[37].
Acelaşi lucru se semnala şi în vestul Europei. In 742 Sfântul Bonifaciu scria Papei
Zaharia (pontif între 741-752), scandalizat că la Roma, de Anul Nou, creştinii, deghizaţi în
animale după obiceiul păgânilor, cântau şi dansau ziua şi noaptea, chiar pe treptele bazilicii
Sf. Petru, refuzau din superstiţie să împrumute vecinilor foc sau unelte din fier[38].
În spaţiul germanic la carnavalul Julfest apare personajul Julbock. Acesta este un ţap
confecţionat din paie, legat cu o fundă roşie. În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor
– denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la solstiţiul de
iarnă Thor se cobora printre oameni. Ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un
simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este numit Joulupukki, cuvânt derivat de la
Julbock[39].
Conducătorii bisericii au luat poziţie şi împotriva obiceiului păgân de a face daruri pe 25
decembrie (obicei care îşi trage originea din Saturnalii, când cei bogaţi făceau daruri celor
sărmani în cinstea vârstei de aur a libertăţii, când Saturn stăpânea toată lumea cunoscută).
2.6. Iată un exemplu cum la români sărbătoarea moştenită a fuzionat firesc cu
creştinismul: «Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan
Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun.
După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun : Noi bem şi ospătăm şi
nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moş Crăciun i-a răspuns: Mare eşti, Doamne, de
mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă – cu acest prilej,n.n.) şi team
sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ»[40].
Parcă asistăm la Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon bătrânul (sărbătorită în
calendar la data de 2 februarie), în ritualul punerii înaintea Celui Preaînalt a Pruncului Sfânt,
Fiul Omului, întâi născut din Preacurata Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt.
2.7. «Creştinismul popular, afirmă Nelu Zugravu, s-a născut din convieţuirea religiilor în
momentul de formare si ascensiune a religiei Mântuitorului în Imperiul Roman, din
similitudinea practicilor, din supravieţuirea mitologiilor ancestrale, din revalorizarea
simbolurilor preistorice şi din creştinarea unor divinităţi, credinţe şi cutume antice.»[41].
Întrucât sărbătoarea Crăciunului era prea adânc înrădăcinată în mentalitatea populară
pentru a fi înlăturată, biserica a hotărât să o păstreze închinând-o Naşterii Mântuitorului.
Ion Ghinoiu observă cum creştinismul a vehiculat numeroase practici precreştine pe
care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu
ar fi ajuns până în secolul XXI.[42]
Practicile religioase au fost preluate prin tradiţie, fără să existe îndrumări scrise
privind de exemplu închinatul spre răsărit, orientarea estică a mormintelor, a altarului
bisericilor şi a icoanelor în casă, palma deschisă cu degetele răsfirate în chip de raze
(simbol solar) cu care preoţii invocă duhul sfânt şi binecuvântează credincioşii, tămâiatul,
aprinsul lumânărilor şi candelei, primirea şi transmiterea luminii de Paşti, stropirea cu
apa sfinţită, pomenile etc.
Istoricul Socrate Scolasticul, citat de cercetătorul Nelu Zugravu susmenţionat[43] arată
că nici apostolul Petru, nici evangheliştii nu au impus celor convertiţi cum să celebreze
sărbătorile: «Căci nici Mântuitorul, nici Apostolii n-au impus pentru aceasta nici un precept
şi n-au stabilit nici o pedeapsă contra celor ce le-ar comite... Apostolii n-au cugetat niciodată
să prescrie sărbători. Ei n-au avut grijă decât să recomande pietatea».[44] Mântuitorul însuşi
a spus: «N-am venit să stric, ci să împlinesc»[45]
2.8. La primele popoare creştinate, numele sărbătorii arată exclusiv evenimentul
creştin al naşterii Domnului, fără trimitere la străvechea sărbătoare pre-creştină: latină-
Natales, italiană– Natale, spaniolă– Navidad, portugheză– Natal, provensală– Nadal,
franceză- Nativité/ Nöel, engleză- Nativity/Christmas, rusă- Rozdjestvó, ucraineană –
Rizdvò, polonă– Bože Narozdenie, sârbă-croată-slovenă– Bozic, bulgară –Bozik, cehă–
Vanoce, slovacă – Vianoce.
Petru Caraman, studiind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun îl găseşte
numai la români şi la locuitorii din imediata vecinătate a graniţelor etnice româneşti: la
ucrainienii carpatici Kerečunj večery, la slovaci tot Kračun (numai la cei din est), la unguri
Karácson, cu acelaşi sens ca şi la români. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat
de la români.[46]
In concluzie constatăm că la toate popoarele Europei elementele asociate sărbătorii
multimilenare a Crăciunului fac parte dintr-un sistem coerent de reprezentare mitico-rituală a
lumii, care dovedeşte continuitatea a unei credinţe monoteiste în Dumnezeul Luminii şi al
Dreptăţii. Pretutindeni apare aceeaşi dezvoltare spirituală: cultul solar al Crăciunului este
absorbit organic în sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, o dovadă convingătoare despre
comunitatea de origine a popoarelor europene.
Această origine este autohtonă, strict europeană şi nu indo-europeană cum s-a susţinut
în mod eronat. De ce? Deoarece cultul soarelui este axiomatic legat de agricultură, iar
cercetări arheologice recente precum şi datările cu C14 au dovedit că agricultura îşi nu are
originea în ţinutul arid al Indiei, ci în bazinul carpato-dunărean situat in inima
Europei[47]. Munţii Carpaţi au fost habitatul primitiv al arienilor care au populat India,
aşa cum dovedesc cercetătorii britanici în The Cambridge History of India.[48] Autohtonii
carpato-dunăreni practicau agricultura încă din epoca pietrei (7800 î.Hr.), arând pământul cu
plug din corn de cerb şlefuit şi placat cu silex. S-au descoperit semnificative depozite de
graminee carbonizate în gospodăriile neolitice. Cercetările arheologice ale Grupului de lucru
Schela Cladovei –Lepenski Vir efectuate între 1990-2000 au dus la concluzia că agricultura a
început la Porţile de Fier.[49]
In acelaşi timp, cercetătorul italian Marco Merlini sesizează cu justeţe că recunoaşterea
internaţională a primordialităţii civilizaţiei carpato-dunărene are repercusiuni culturale
importante asupra identităţii spirituale comune a popoarelor care locuiesc bătrânul
continent Europa: „Teorema clasică Ex Oriente lux este schimbată în Ex Occidente lux (…).
Aceasta aduce o îmbogăţire şi expansiune a matricei istorice şi culturale pe care se bazează
identitatea noastră europeană, pentru că civilizaţia Dunării este acum considerată ca una
din „mamele” culturii europene moderne.”[50]
In ceea ce priveşte tema prezentului studiu, sărbătoarea solară a Crăciunului este una
din mărcile de străvechime ale neamului românesc şi ale spiritualităţii europene.
Autor: Prof. Dorina Şuhanea (e-mail:
dorinas@gmail.com)
Index bibliografic alfabetic
1. Teodor Bălăşel, Şezătoarea, anul XXIV, nr.3-4, 1916
2. Bonsall, C.; Radovanovic, I.; Boroneant, V., The Iron Gates in Prehistory: New
Perspectives
http://www.arcl.ed.ac.uk/arch/clivebonsall/page7.htm
3. Vasile Buta monografia Hălmagiu pe treptele timpului, Editura Sophia, 1999
4. Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi, Iaşi
1931
5. D. Caselli, Crăciunul la diferite popoare, Bucureşti, Institutul de Arte grafice şi editură
Minerva, 1915 apud Gabriel Gheorghe, op.cit.,p.104
6.
http://www.CrestinOrtodox.ro - Mos-Ajunul
7.
http://www.crestinortodox.ro/Despre_cuv ... -p53-11170
8. Crezul niceo-constantinopolitan,
http://www.crestinortodox.ro/Sfanta_Tre ... 4_242.html
9. Julia Maria Cristea - Viena - Seria: Istorie şi etnografie, Sărbătoarea Crăciunului (1)
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTAAGERO/
ISTORIE/Sarbatoarea%20Craciunului%20de%20JMC%201.htm
10.
http://datini-obiceiuri.crestinortodox. ... 12019.html
11. Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ed.
Minerva, Buc.1976
12. G. J. Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva 1980,
http://www.sacredtexts.com/pag/frazer/gb06302.htm
13. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură.Vestigii preistorice în sud-estul european, ed.
rom. 1989, traducere din limba engleză de Sorin Paliga
14. Gabriel Gheorghe, eseul Originea cuvîntului Crăciun, în Studii de cultură şi civilizaţie
românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti 2001, sau
http://www.gandirea.ro/craciun.php
15. Gabriel Gheorghe, eseul despre vocala â, î din indo-europeană, Studii de cultură şi
civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti 2001,
http://www.gandirea.ro
16. Ion Ghinoiu, Obiceiuri de peste an, Buc.1997, Sarbatori si obiceiuri romanesti, Ed.
Elion
17. Ion Ionescu (preot), Etimologia cuvântului Crăciun,
http://diverse.crestinortodox.ro/Etimol ... 11170.html
18. N.Iorga, Studii şi documente IV, p.44 -45, apud G. Gheorghe, op.cit.p.112
19. Istoria bisericească, V, 22, Buc.1897
20. Istoria Ortodoxiei, vol.8, p.93-105, Asterie al Amasiei, Cuvânt împotriva sărbătorii
Calendelor
21. Matei, 5.17, Noul Testament
22. Marco Merlini, Rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, în revista DACIA
magazine, nr.13/iunie 2004, conferinţă la Al V-lea Congres Internaţional de Dacologie, 25-
26 iunie, Hotel Intercontinental, Bucureşti
23. Gheorghe Mihăilă, Cuvintele de origine autohtonă în limba română, in Academia
Română. Discursuri de recepţie, VIII. (1990–1995), Ed. Academiei Române, Buc.
2005.
24. Thomas Nast,
http://cartoons.osu.edu/nast/santa_camp.htm
25. Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Buc.2001
26. Sorin Paliga, Influenţe romane şi preromane în limbile slave de sud, 2003, ed. II
electronică egg.mnir.ro/pdf/Paliga_InflRomane.pdf,
http://www.unibuc.ro/ro/cd_sorpaliga_ro
27. Romtelecom, Lista oficială a abonaţilor telefonici, Buc.2002, vol.2, p.99-102
28. Joan Sabin, Customs and Traditions, Oxford 1973
29. Haddon Sundblom
http://en.wikipedia.org/wiki/Haddon_Sundblom
30. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti 1985
31. The Cambridge History of India, Cambridge : University Press , 1922
32. Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Institutul Român de
Tracologie, XVIII, Bucureşti 1997
33. Alexander Hislop, Christmas and Lady-day,
http://beyondbabylon.blogspot.com/2006_ ... chive.html
[1] Julia Maria Cristea - Viena - Seria: Istorie şi etnografie, Sărbătoarea Crăciunului (1)
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTAAGERO/
ISTORIE/Sarbatoarea%20Craciunului%20de%20JMC%201.htm
[2] A se vedea autorii antici Macrobius, Mnaseas, Diogene Laertios, Hesychius ş.a., citaţi de
cercetătorul Gabriel Gheorghe în eseul Originea cuvîntului Crăciun, în volumul Studii de
cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti 2001, pag. 117; pentru grafia
anumitor cuvinte cu conservarea lui î din i vezi şi eseul despre vocala â,î din indoeuropeană
susceptibilă să fie confundată cu a şi cu i, op.cit., p.97-99,
http://www.gandirea.ro
[3] Thomas Nast “invented” the image popularly recognized as Santa Claus for the 1862 Christmas season
Harper’s Weekly cover, vezi site-ul
http://cartoons.osu.edu/nast/santa_camp.htm
[4]. În 1927 cotidianul New York Times comenta că în sfârşit înfăţişarea lui Santa Claus a fost standardizată
după prototipul de mai sus(…) imaginea bunului moş pe care-l cunoaştem noi, s-a născut dintr-o reclamă
pentru firma “The Coca-Cola Company” realizată de Haddon Sundblom, desenatorul american de origină
suedeză, în
http://en.wikipedia.org/wiki/Haddon_Sundblom
[5] Antoaneta Olteanu în Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Buc.2001, p.556
[6] G.Gheorghe,op.cit., p.123, sau
http://www.gandirea.ro/craciun.php
[7] Marija Gimbutas, prefaţa studiului Civilizaţie şi cultură.Vestigii preistorice în sud-estul
european, (ediţia românească 1989): „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă,
o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală,
teocratică, paşnică, creatoare şi iubitoare de artă… o cultură a unei societăţi de agricultori. A
devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva
milenii pe cea sumeriană.”
[8] Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi, Iaşi,
1931
[9]Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti 1985, p. 382
[10]
http://www.sacred-texts.com/pag/frazer/gb06302.htm
[11] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti 1985, p.372-373
[12] Studia Albania, XVI, p.35-104, apud Romulus Vulcănescu, Mitologie română Ed.
Academiei, Buc.1985, p.330
[13] Julia Maria Cristea - Viena - Seria: Istorie şi etnografie, Sărbătoarea Crăciunului (1)
http://www.agerostuttgart.
de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Sarbatoarea%20Craciunului%20de%20JMC%201.htm
[14] Influenţe romane şi preromane în limbile slave de sud, 2003, editia a II-a electronică,p.48,
egg.mnir.ro/pdf/Paliga_InflRomane.pdf
http://www.unibuc.ro/ro/cd_sorpaliga_ro
[15] Joan Sabin, Customs and Traditions, Oxford 1973, p.7-8
[16] Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Buc.2001, de Antoaneta Olteanu, p.557-558,
preluare din culegerea lui Adrian Fochi Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al
XIX-lea, Ed. Minerva, Buc.1976
[17] amintită în monografia “Hălmagiu pe treptele timpului”, de Vasile Buta Editura Sophia,
1999,
[18] Antoaneta Olteanu, op.cit., p.556, apud Ion Ghinoiu, Obiceiuri de peste an
[19] Antoaneta Olteanu, idem, p.548, preluare din Teodor Bălăşel, Şezătoarea, anul XXIV,
nr.3-4, 1916, pp.43-47
[20]
http://www.CrestinOrtodox.ro - Mos-Ajunul
[21] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti 1985, p.378:”Se pare
că aculturaţia celtică a calului solar se întinde aproape la întreaga Europă”
[22] idem, cap. Fitomitologie, 4.Modelul arborelui cosmic, p.485-486)
[23] vezi Julia Maria Cristea, op. cit., Viena AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer
Verein e.V. Stuttgart
[24] Alexander Hislop, Christmas and Lady-day,
http://beyondbabylon.blogspot.com/2006_ ... chive.html
[25] George James Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva 1980, vol.III, p.136, ap. Gabriel Gheorghe, op. cit.,
p.104) “The Virgin has brought forth, the light is waxing”
[26] Julia Maria Cristea, op.cit.
[27] I. Caselli, Crăciunul la diferite popoare, apud Gabriel Gheorghe, op.cit.,p.104
[28] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti 1985, p.387
[29] Romtelecom, Lista oficială a abonaţilor telefonici, Buc.2002, vol.2, p.99-102 (peste 1500
persoane înregistrate)
[30] Geneza creştinismului popular al românilor, Institutul Român de Tracologie, XVIII,
Bucureşti 1997, p.133
[31] Gabriel Gheorghe, op.cit.p.115, sau
http://www.gandirea.ro/craciun.php
[32] Crezul niceo-constantinopolitan (381),
http://www.crestinortodox.ro/Sfanta_Tre ... 4_242.html
[33] pentru detalii vezi studiul Etimologia cuvântului Crăciun, de preot Ion Ionescu, postat pe site-ul
http://diverse.crestinortodox.ro/Etimol ... 11170.html
[34]
http://www.crestinortodox.ro/Despre_cuv ... -p53-11170
[35] N.Iorga, Studii şi documente IV, p.44 -45, apud G. Gheorghe, op.cit.p.112
[36] Academia Română. Discursuri de recepţie, VIII. (1990–1995), Bucureşti, Editura Academiei Române 2005.
Gheorghe Mihăilă, Cuvintele de origine autohtonă în limba română
[37] Istoria Ortodoxiei, vol.8, p.93-105, Asterie al Amasiei, Cuvânt împotriva sărbătorii
Calendelor, apud Nelu Zugravu, op.cit., p.46
[38]Idem, p.48
[39] Julia Maria Cristea, op.cit
[40] Antoaneta Olteanu, op.cit., p.557, apud Adrian Fochi
[41] Nelu Zugravu, op.cit., p.32
[42]
http://datini-obiceiuri.crestinortodox. ... 12019.html
[43]Nelu Zugravu, op. cit., p.36
[44] Istoria bisericească, V, 22, Buc.1897, p.298
[45] Matei, 5.17
[46] Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi, Iaşi, 1931, p.35-36
[47] Marija Gimbutas, 1989, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european,.
traducere din limba engleză de Sorin Paliga Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în
alte ţări învecinate după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut
posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii “vechi europene”, o cultură a unei
societăţi de agricultori(s.n.). A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie
europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană (cuvântul introductiv al autoarei
studiului)
[48] The Cambridge History of India, vol.I, cap.III, The Arians, pag 67-71, Cambridge :
University Press , 1922 apud Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească,
Fundaţia Gândirea, Buc. 2001, pag.26
[49] „Din 1989 Clive Bonsall a coordonat un proiect major de cercetare interdisciplinară la Porţile-de-Fier, in
colaborare cu specialişti din Marea Britanie, Ungaria, România, Serbia şi SUA. Cercetarea s-a concentrat asupra
perioadei dintre 7000 şi 5000 î.Hr., în cursul căreia s-a introdus agricultura în regiune”. Studii: Bonsall, C.;
Radovanovic, I.; Boroneant, V., , international conference on The Iron Gates in Prehistory: New Perspectives,
Department of Archaeology, 30th March-2nd April, 2000, Oxford: Archaeopress; Mason, S., Boroneanţ, V. &
Bonsall, C. (1996) Plant remains from Schela Cladovei, Romania, Mesolithic Miscellany, 17(2): 11–14; Cook,
G.T., Bonsall, C., Hedges, R.E.M., McSweeney, K., Boroneanţ, V. & Pettitt, P.B. (2001) A freshwater dietderived
14C reservoir effect at the Stone Age sites in the Iron Gates gorge.Radiocarbon 43(2A): 453–460
http://www.arcl.ed.ac.uk/arch/clivebonsall/page7.htm
[50] Marco Merlini, Rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, în revista DACIA magazine,
nr.13 din iunie 2004, conferinţă susţinută la Al V-lea Congres internaţional de dacologie, 25-
26 iunie, Hotel Intercontinental, Bucureşti
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Moş Crăciun - de la fratele lui Moş Ajun la personajul bonom din Laponia
Crăciunul a devenit sărbătoare legală în multe ţări abia în secolul al XIX-lea. Nu au existat brazi împodobiţi şi colinde dintotdeauna. Până la faima actuală de personaj retras în Laponia, care într-o noapte face înconjurul lumii pentru a împărţi daruri, Moş Crăciun a parcurs un drum lung.
Reprezentările lui Moş Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară - de frate mai bogat şi mai inimos al lui Moş Ajun - şi imaginea contemporană - de personaj iubit de copii - există mari diferenţe.
Din vechime se ştie că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat paşii spre fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş Crăciun. În unele legende populare şi colinde, Moş Ajun apare ca cioban sau baci la turmele fratelui. Cine a fost acest personaj atât de important? În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, ca eroii şi zeii din basme, dar are şi calităţi tipic umane. Este bătrân (are o barbă lungă) şi bogat (de vreme ce are turme şi dare de mână), dar face şi figură apocrifă ("S-a născut înaintea tuturor sfinţilor", fiind "mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos").
Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul volumului "Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român", legendele Naşterii ne invită în peisajul etnografic al unui sat pastoral, unde trăiau Moş Ajun şi Moş Crăciun, care avea case mari şi multe grajduri. Pe neaşteptate, în viaţa lor apare o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, le cere ajutorul. Dacă primul o refuză, cel de-al doilea îi întinde o mână. Neştiind însă că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte în casă şi o trimite să nască în grajdul vitelor. Crăciuneasa o ajută să nască, fără ştirea soţului ei, dar este pedepsită apoi de el cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind "primul creştin", "Sfântul cel mai bătrân", "soţul femeii care a moşit-o pe Maria". Se spune că el s-a căit atât de mult, încât a doua zi şi-a împărţit întreaga avere copiilor săraci, de unde tradiţia de a face daruri de Crăciun, mai ales copiilor.
Tradiţiile contemporane despre "sfântul" Crăciun, despre Moşul "darnic şi bun", "încărcat cu daruri multe" sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.
Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a Solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă, de vreme ce în unele sate bănăţene şi transilvănene ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spaţiul sud-est european, Crăciunul a fost o sărbătoare solstiţială, când oamenii celebrau divinitatea solară.
Termenul de "moş" indică vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic. Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane (la începutul mileniului 1 î.H. zeul Saturn se celebra între 17 şi 23 decembrie).
În satele de pe Valea Mureşului, Crăciunul este încă legat de anumite credinţe populare care se păstrează şi în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri îşi are originile într-o legendă pe care numai bătrânii o mai cunosc.
Crăciunul este singurul cuvânt în limba română care desemnează Naşterea Domnului. Legendele spun că Moş Crăciun era un cioban rău, care nu a vrut să o lase pe Maica Domnului să nască în staulul său.
În satul Harpia oamenii cred că dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat este un semn de bunăstare şi sănătate pentru anul următor. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii ţin masa întinsă toată noaptea.
Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în toate satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor.
În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.
Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi solemnă cum este Crăciunul a fost Oliver Cromwell, care în secolul al XVII-lea a interzis colindele.
Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun este "Jesus refulsit omnium", compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc este unul scris de Ritson, în 1410.
În 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anunţat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat şi nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor, acompaniat la chitară. Una dintre ele era "Silent Night, Holy Night", care astăzi este cântată în peste 180 de limbi de milioane de persoane.
O altă poveste mai puţin cunoscută legată de Crăciun este faptul că în secolul al VII-lea călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. În jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis şi au atârnat în el mere roşii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea, familiile creştine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe şi dulciuri. Dar mai înainte, în secolul al XII-lea, oamenii obişnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creştinătăţii.
Primii creştini nu celebrau naşterea lui Iisus. Sărbătoarea naşterii era considerată în luna septembrie, odată cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic).
În anul 264, Saturnaliile au căzut în 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată "Natalis Solis Invicti", festivalul naşterii invincibilului Soare.
În anul 320, Papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.
În 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie "zi sfântă" într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu dată variabilă. Cu toate acestea, cele mai multe ţări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea. În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, în 1907.
Cândva, spiriduşii furau cadourile de sub brad, nu le aduceau. Ideea de spiriduşi de Crăciun vine din credinţa străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiriduşii au fost iubiţi şu urâţi, pentru că, deşi uneori se purtau cu bunăvoinţă, puteau foarte uşor să se transforme în fiinţe răutăcioase şi nesuferite, atunci când nu erau trataţi cum se cuvine. Percepţia cea mai răspândită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de a face, fiind fie răutăcioşi, fie drăguţi. În Evul Mediu, mai degrabă aşteptau daruri decât să le facă. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiriduşii au devenit prieteni ai lui Moş Crăciun.
Scriitorii scandinavi, cum ar fi Thile, Toplius sau Rydberg, au combinat cele două trăsături oarecum contradictorii ale personajelor: ei îi prezentau pe spiriduşi puţin răutăcioşi, dar buni prieteni şi ajutoare de nădejde ale lui Moş Crăciun. Unii spun că sunt 13 spiriduşi, alţii sunt convinşi că este vorba de nouă, alţii şase. Dar unde locuiesc?
Într-o vreme se credea că Moş Crăciun şi spiriduşii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord. În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea "A Visit From St. Nicholas" (cunoscută şi ca "The Night Before Christmas") în care el l-a descris pe Moş Crăciun ca pe un spiriduş bătrân şi blând, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni. În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul nord, locuieşte bătrânul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale.
În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez, a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia. Astăzi pare aproape sigur însă că Moş Crăciun şi cei 11 spiriduşi ai lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduşi, este paznicul de credinţă ale locului exact al satului lui Moş Crăciun. Cum reuşeşte acesta să se mişte atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume? Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii de Crăciun. Rudolph este cel mai celebru ren. El este conducătorul celorlalţi opt, pe nume Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu.